România este din ce în ce mai prezentă în presa străină ca o destinaţie de vacanţă perfectă pentru aventurieri şi amatorii de inedit.
Un articol apărut recent în publicaţia britanică Daily Mail prezintă părerea unui britanic care a călătorit în Maramureş şi s-a plimbat cu căruţa, a stat printre ciobani şi a fost uimit de cimitirul de la Săpânţa. Iată mai jos povestea integrală a călătorului din Marea Britanie:
„Cine ar fi crezut că o căruţă cu cai ar putea merge fără probleme pe marginea drumului plin de şanţuri şi peste râpele din zona montană? Daca are opt picioare în loc de patru roţi, atunci totul este posibil. Cei doi cai frumoşi si castanii care ma trăgeau într-o căruţă care se balansa încontinuu păreau să nu aibă nici o problemă în a trece peste aproape orice obstacol întâlnit. Acesta este transportul local în stil maramureşean.
Maramureşul, care se întinde din Transilvania până la graniţa cu Ucraina, a devenit un loc foarte atractiv. Designerul de interior Nicky Haslam a cumpărat recent o fermă acolo, iar Prinţul Charles ridică în slăvi această regiune de foarte mulţi ani.
Si ştiu de ce: zona este frumoasă peste masură şi stilul de viaţă al ţăranilor este fascinant. Pajiştile pline de orhidee rare şi sălbatice se întind până pe dealuri, ritmul de viaţă nu devine mai rapid decât cei doi cai care m-au cărat, iar sentimentul de libertate este copleşitor.
M-am simţit ca şi cum m-aş fi întors cu 100 de ani în urmă când am întâlnit patru ciobani care mulgeau oile la umbra unui alun. Câinii lor, mari, pufoşi, nimicitori, mă fixau cu prudenţă, încă eu eram cel prudent, căci aceşti câini vânjosi sunt antrenaţi să se lupte cu lupii. Sunt foarte drăguţi, dar nu sunt animale de companie.
Ciobanii au terminat repede munca şi într-o oră aveau deja cele necesare pentru branză. După ce au terminat treaba, m-au invitat sa mănânc la prânz cu ei: sarmale (foi de varza umplute cu carne tocata), gogoşi şi băutura locală: palincă de mere.
Mi-au tot oferit această bautura letală, cate-o înghiţitură, apoi alta şi-apoi alta. Mic dejun? De ce nu? Prânz? Un pui de somn dupa-amiază? Dupa toate astea evident că aveam nevoie de o alta înghiţitură de băutură. Chefurile continue sunt un semn de bun-venit; oriunde mergeam, ospitalitatea însemna câte-o altă palincă oferită.
Breb, sătucul în care am stat, are 19 distilerii mici, ceea ce înseamnă că se auto-întreţine. Satul mai are şi propria fierarie cu potcovari şi o ţesătorie, în ale cărei produse tradiţionale am stat şi eu foarte confortabil – covoare foarte frumoase agăţate pe perete şi perne care m-au facut să mă simt ca într-o caravană de ţigani.
Clădirea este o casă ţărănească autentică făcută din lemn de stejar, dar autenticitatea are şi o limită, toaletele fiind moderne. Nu se aşteaptă nimeni să trăieşti viaţa dură a localnicilor. Chiar şi aşa, m-a dus cu gândul la povestea Scufiţei Roşii.
Satul Săpânţa adăposteşte locul cel mai intrigant: un cimitir colorat, pe cruci fiind descrise şi desenate vieţile celor care au murit. Se spune că ceea ce scrie pe cruci este plin de umor, însă vorbele şi-au pierdut la traducere o parte din farmec.
N-ar trebui să omiteţi vizitarea bisericilor din apropiere. Au câteva icoane splendide şi nişte interioare frumoase, reci şi întunecate. Sunetul clopotelor duminica dimineaţa este captivant, indiferent de religia voastră.
Posibilitatea de a face cumpărături este destul de mică, însă puteţi cumpăra obiecte de artizanat locale din piaţa zilnică din Sighetul Marmaţiei, principalul oraş al Maramureşului.
Piaţa de joi din Ocna Sugatag, un oraş micuţ la 15 minute cu maşina departe de Breb, ar trebui să fie pe lista oricărui vizitator. Este puţin probabil să cumpăraţi ceva, însă veţi fi doborâţi de experienţa trecerii printr-un bazar de modă veche unde se vând cai, vite şi porci.
În Budeşti există o moară de apă care alimentează o maşină de treierat şi care la noi ar sta într-un muzeu. Sunt fascinat de faptul că această tehnologie este în viaţă şi funcţionează ca la început.
Una din cele mai frumoase experienţe a excursiei mele a fost o după amiază alături de o localnică numită Lenuţa, care mi-a pregătit o cină tradiţională. A prăjit pâine într-un cuptor în aer liber şi a pregătit în grabă un ospăţ care arăta de parcă s-ar fi pogorât din bucătăria doamnei Beeton.
Cu toate că cina Lenuţei a fost foarte gustoasă, nu vei vizita aceste locuri pentru o gastronomie de mare rafinament. Dar chiar şi aşa, merită să mergi acolo, totul fiind foarte ieftin. Preţurile din România, care nu a aderat încă la zona Euro, vor veni ca o surpriză plăcută. O masă copioasă nu va costa mai mult de zece lire de persoană.
În mod ciudat pentru o persoană atât de departe de rutele arhicunoscute, n-am simţit niciodată nevoia să fac mai mult decât făceam.
Este o zonă prietenoasă pentru copii, cu condiţia ca ei să se joace în aer liber, iar dacă vremea este capricioasă, există multe locuri drăguţe în oraşele din jur în care să petreci o după-amiază ploioasă.
Dacă vrei o schimbare în peisaj, poţi oricând să mergi cu căruţa la pas prin locurile pitoreşti de la ţară.
Zece zile în Breb cu toate mesele şi activităţile incluse m-au costat 485 de lire.”
